Pasiunea: de la suferință la motivație

Vă povesteam într-un articol recent despre un proverb filosofic care mi-a rămas aproape de inimă:

„O emoție care este o pasiune încetează să mai fie o pasiune de îndată ce formăm o idee clară și distinctă despre ea.” – Spinoza

Vorbeam atunci despre emoții, despre înțelegere ca formă de vindecare, despre puterea de a numi ce trăim și cât de mult ne poate transforma asta.

Dar curioasă din fire (și cu o predilecție pentru cuvinte cu poveste), m-am întrebat: ce înseamnă de fapt „pasiune”? Ce însemna odinioară? Ce am uitat din sensul ei? Și cum am ajuns să o privim azi ca motor al vieții, când odată era sinonimă cu suferința?

A înțelege etimologia cuvantului pasiune ne oferă și o înțelegere mai profundă a viziunii lui Spinoza și a modului în care ne raportăm la emoții. M-am dus înapoi la originea cuvintelor, în istoria limbii, în gândirea filosofică și în psihologia contemporană si iata ce am aflat…

Originea cuvântului „pasiune”

Cuvântul pasiune provine din limba latină: passio, care înseamnă literalmente „suferință”, „ceea ce este suferit” sau „ceea ce se întâmplă cuiva fără voia sa”.
Passio este un derivat din verbul patior, care înseamnă „a suferi, a îndura, a fi afectat de ceva”.

Același verb stă la originea cuvintelor precum patimă, paciență, compatimire, patologie – toate indicând o stare de pasivitate în fața unui eveniment sau trăiri copleșitoare.

În filosofia clasică, în special la stoici și mai târziu la Spinoza, passiones desemnează emoțiile pe care le suferim, care ni se întâmplă, fără să le înțelegem sau să le putem controla. Ele sunt văzute drept obstacole în calea înțelepciunii, pentru că ne tulbură judecata și ne slăbesc puterea de acțiune.

De la suferință la putere

Filosoful Baruch Spinoza (1677) face o distincție clară între două tipuri de afecte:

• Passiones – afecte pasive, care ne vin „din afară”, fără înțelegere. Ele ne slăbesc.
• Actiones – afecte active, născute din cunoaștere, în care suntem agenți. Ele ne întăresc.

Astfel, în viziunea lui, o emoție este o pasiune atâta timp cât o trăim pasiv, fără a o înțelege. Dar în clipa în care reușim să formăm o idee clară și distinctă despre ea – deci să o cunoaștem – ea încetează să mai fie pasiune. Devine acțiune.

În limbajul contemporan

Astăzi, în limbajul cotidian, cuvântul pasiune are o conotație pozitivă, asociată cu entuziasm, dorință, vitalitate. Însă în substratul său lingvistic și filosofic, el păstrează o memorie mai veche: aceea a unei stări de copleșire, de lipsă de control, de suferință trăită fără sens.

Această dualitate este importantă în lucrul cu emoțiile:

• Nu respingem trăirea, dar învățăm să nu rămânem blocați în pasivitatea ei.
• O emoție cunoscută devine un teren fertil pentru alegere, acțiune și vindecare.

Cum am ajuns să folosim „pasiune” în sensul de ardoare, dorință, entuziasm?

De la sensul său originar de suferință trăită pasiv (lat. passio), cuvântul pasiune a suferit o transformare semantică lentă, dar profundă, mai ales sub influența culturii romantice, a religiei, a artei și a psihologiei moderne.

Iată cum s-a transformat sensul:

Pasiunea ca suferință – creștinismul timpuriu
În perioada creștină timpurie, passio devine asociat în mod special cu „Patimile lui Hristos” – cu suferința voluntară, profundă, sacrificială.
Este o suferință trăită cu sens și cu iubire. Astfel, începem deja să vedem o ambi-valență: suferință, dar una încărcată de semnificație și dăruire.

Pasiunea ca dorință intensă – epoca romantică și literatura
În secolele XVII–XIX, odată cu apariția romantismului, pasiunea începe să fie asociată tot mai mult cu iubirea intensă, dorința arzătoare, trăirea extatică, cu o forță care depășește rațiunea.
Literatura, teatrul, poezia și filosofia romantică glorifică emoția puternică, tumultul interior, inima care „arde” – iar pasiunea devine sinonimă cu entuziasmul, atracția, freamătul existențial.

Pasiunea ca vitalitate – psihologia modernă și dezvoltarea personală
În ultimele decenii, sub influența psihologiei pozitive și a curentelor de dezvoltare personală, pasiunea e promovată ca motor al vocației – o forță interioară care ne orientează spre sens, contribuție și împlinire.

Gânditori ca Robert Vallerand, care a studiat pasiunea armonioasă versus pasiunea obsesivă, arată că:

„Pasiunea devine sănătoasă când este integrată în identitatea noastră și nu ne consumă, ci ne extinde.”- Vallerand, The Psychology of Passion (2015)

Astfel, pasiunea este reabilitată: nu mai este doar un val care ne trage în jos (cum o vedea Spinoza), ci și o flacără care ne poate lumina drumul – atâta timp cât nu ne arde din interior.

Așadar… ce înseamnă „pasiune” azi?

Cuvântul pasiune are rădăcini adânci și ramuri vii. Astăzi, îl folosim într-un spectru larg de sensuri:

• ca dorință intensă: „am o pasiune pentru psihologie”
• ca iubire arzătoare: „a fost o poveste pasională”
• ca suferință adâncă: „a trecut prin patima pierderii”
• ca motor existențial: „pasiunea m-a ghidat către chemarea mea”

Fiecare dintre aceste sensuri își are locul, dar devine esențial să le conștientizăm nuanțele.

Când trăim pasiunea fără claritate, riscăm să fim trași în haosul ei.

Când o trăim cu înțelegere și discernământ, pasiunea devine forța care ne trezește, nu cea care ne consumă.